despre eroi (tucă) şi morminte (restul lumii)

mai pe la începuturile acestui blog (dumnezeule!, spun asta deja după 14 postări…!) am pus o întrebare, mai degrabă retorică: se poate scrie la blog atunci când în viaţa de zi cu zi scrii texte? mi s-a răspuns: da! – în vreme ce eu înclinam să cred (şi încă mai cred cumva) că nu; dacă scrii texte, nu cred că mai poţi păstra vreun buzunar secret, intim, ţinut special pentru blogul (romanul, scenariul, ce-o mai fi) tău… cred mai degrabă că ar trebui să stai măcar câteva luni în beţii legate pentru ca din texte să dospească TEXTUL. iar dacă nu, măcar rămâi cu beţiile, cu amintirile minunate ale dimineţilor în care chelnerii te scoteau în şuturi – adică subiect pentru viitorul roman care nu se va scrie, nici el, vreodată.

recunosc, reiau scrierea blogului pornind de la o mare tristeţe; de la o dublă tristeţe, de fapt… evident, nu renunţasem la idee, doar că (iertare pentru cuvântul mare şi important) creativitatea (încă o dată, scuze) mi-a fost serios zdruncinată de când cu jobul. a nu se citi printre rânduri vreo părere de rău, ci pur şi simplul ritmul somn – job n-a mai lăsat loc de improvizaţii. dar cum spuneam, de vreo două zile m-a păscut un soi de depresie, adică o maaare nostalgie: începi să te gândeşti la rostul vieţii, la foşti amici dispăruţi în pliurile memoriei, pe scurt, funcţionezi ca o sonată în cheie minoră. dar, mă gândeam eu, humanum sum, îmi mai scapă câte-un derapaj de genul ăsta, necontrolat… dar până şi zeii să aibă nostalgii?! în walhala să se plângă pe rupte?? adică, marius tucă să nu se simtă bine? păi unde e spiritul ăla absolut pozitiv al caracaleanului, acel oltenism care te ajută să te simţi bine chiar atunci când arzi televizorul dar dai vina pe nevastă? citeam că tucă s-a decis să revină pentru că nimeni nu-l citea, că nu se mai regăsea în ce scrie etc. mi-e prieten tucă, dar mai prieten adevărul, aşa că voi fi intransigent: dragă marius, ţin minte cum te învârteai pe culoarele “jurnalului naţional” dând directive şi prezidând şedinţe – era evident că ceva nu merge, că mintea îţi era în altă parte… dragă marius, să fim serioşi: cine dumnezeu citeşte monstrul acela cleios ca o caramea numit “jurnalul naţional”? trebuie să fii pensionar, cu ochi buni şi cu o răbdare demnă de o cauză mai bună pentru a ieşi viu, zi de zi, din acel adevărat labirint textual!

şi mi-a zis eu: dacă tucă revine precum spiderman şi superman (exemplele îi aparţin), să nu mai stau pe gânduri, să urmez trendul: celebritate, ia-mă de mână şi condu-mă prin uşa incandescentă! spuneam: atât marius tucă (un clasic în viaţă), cât şi eu, avem nostalgii. asemănarea se opreşte aici. stăteam eu şi mă gândeam ce naiba s-a ales de visurile noastre din tinereţe? (sună cam ca versurile din like a rolling stone, aşa că am să schimb macazul) mai mult, ce mă preocupă cel mai mult: unde naiba a dispărut felul acela orgasmatic în care ascultam muzica?! să fie vârsta? să fie maturizarea? eu am o bănuială secretă: de când m-am lăsat de fumat, muzica n-a mai fost la fel, probabil cam ca narcomanii din trainspotting: termini cu heroina, termini şi cu iggy pop, măi tată! şi, după cum vorbeam şi cu amicul soare, există o lege a compensaţiei: dacă atunci aveam câteva casete pe care le ascultam cu adevărat, acum avem sute de giga pe care-i zapăm. ruşinos…

când mă gândesc, trist, la ce s-a ales de idealurile de altădat’, asta nu vrea să zică, desigur, că pe vremuri visurile erau minunate şi erecte, iar acum s-au blegit, ca într-o campanie împotriva fumatului; vreau să spun că, atunci, credeam cu toată fiinţa în ceva – chiar şi în realităţi demne de bancuri, gen “cred că mai vreau o vodcă”, ceea ce nu ştiu dacă înseamnă ceva…

în încheiere, aş dori să invit poporul cititor la o dezbatere liberă şi absolut deloc colocvială despre perversiune(i). şi 2 (doi), aş lansa o întrebare: se practică (şi dacă da, unde) after hours-uri pe-aici? mulţumesc şi la mai mare!