italia

problemele din italia ultimelor luni, nu cele economice sau politice, desigur, îmi aduc aminte de marele reproş care ni se aducea, nouă, românilor, pe la începuturile anilor ‘90, atunci când occidentul ne apostrofa: de ce sunteţi atât de intransigenţi cu ţiganii?, de ce nu-i integraţi social? de ce-i marginalizaţi? iată că ţiganii noştri au ajuns să ocupe, ca într-un soi de etnogeneză inversată a unui alt popor, ce va urma să apară, locurile de baştină ale unora dintre părinţii naţiei noastre (identificaţi cu rolul patern, hehehe). ce făceau românii la începutul anilor ‘90? – pe lângă bişniţă cu marfă luată din bulgaria şi pe lângă mineriade, desigur…păi, ne amintim, se ocupau temeinic de proprietatea privată (care era un moft) dar şi de problema monarhiei (de ce să nu candideze regele mihai la preşedinţie?!- aşa cum propunea radu câmpeanu cândva…); faţă de occident, românii se lamentau (când voi construiaţi catedrale…etc.) şi se scuzau (în problema ţiganilor, habar n-aveţi ce spuneţi…)

păi dacă în privinţa catedralelor nu prea mai e nimic de zis, ale lor fiind mai fal(n)ice decât ale noastre, în privinţa conaţionalilor, lucrurile se cam adeveresc: vestul europei nu avea habar ce val migraţionist o să-i mănânce lebedele şi o să-i crească infracţionalitatea (pe care probabil că guverne întregi s-au chinuit, de-a lungul anilor, să o aducă la un nivel cât mai scăzut…), iar acum, când se confruntă cu problema, soluţia este atât de puţin occidentală: expulzarea… poate că fraţii noştri de gintă latină ar vrea cumva să integreze noi imigranţi, să dezvolte nişte programe sociale în care să includă şi calul din sufragerie sau căţeaua de sub căruţă…nu?, nimic?, ni-i trimiteţi pur şi simplu înapoi…

dar cunosc şi italieni fericiţi de a fi cunoscut poporul român: aceştia sunt patronii micilor fabrici de textile, ce exploatează propriu zis mâna de muncă ieftină românească (şi spun asta nu din sfântă mânie proletar-naţionalistă, ci cunoscând condiţiile de lucru ale manufacturilor respective) şi walter zenga. acesta din urmă a gustat din cupa plină de delicii a româncelor (mi se pare mie sau după căsătoria cu raluca walter a îmbătrânit brusc cu câţiva ani??) dar şi din ceva glorie profesională în cadrul unei echipe de fotbal pe care n-o voi numi. boon. şi vine walter la o altă echipă şi toată lumea rămăsese pe retină cu imaginea anterioară şi zice: bravo!, bună mişcare! – numai că zenga a intrat parcă într-unul din malaxoarele de personalitate ale lui dexter boy genius: din italianul relaxat pe vremuri vedem acum (tot raluca să fie de vină?) un tip deja sictirit, parcă aşteptând pensia, înjurându-se cu galeria, spărgând seminţe. aşadar, cine are cojones mai mândre şi mai cornute?! sau altfel spus who’s the daddy?

despre eroi (tucă) şi morminte (restul lumii)

mai pe la începuturile acestui blog (dumnezeule!, spun asta deja după 14 postări…!) am pus o întrebare, mai degrabă retorică: se poate scrie la blog atunci când în viaţa de zi cu zi scrii texte? mi s-a răspuns: da! – în vreme ce eu înclinam să cred (şi încă mai cred cumva) că nu; dacă scrii texte, nu cred că mai poţi păstra vreun buzunar secret, intim, ţinut special pentru blogul (romanul, scenariul, ce-o mai fi) tău… cred mai degrabă că ar trebui să stai măcar câteva luni în beţii legate pentru ca din texte să dospească TEXTUL. iar dacă nu, măcar rămâi cu beţiile, cu amintirile minunate ale dimineţilor în care chelnerii te scoteau în şuturi – adică subiect pentru viitorul roman care nu se va scrie, nici el, vreodată.

recunosc, reiau scrierea blogului pornind de la o mare tristeţe; de la o dublă tristeţe, de fapt… evident, nu renunţasem la idee, doar că (iertare pentru cuvântul mare şi important) creativitatea (încă o dată, scuze) mi-a fost serios zdruncinată de când cu jobul. a nu se citi printre rânduri vreo părere de rău, ci pur şi simplul ritmul somn – job n-a mai lăsat loc de improvizaţii. dar cum spuneam, de vreo două zile m-a păscut un soi de depresie, adică o maaare nostalgie: începi să te gândeşti la rostul vieţii, la foşti amici dispăruţi în pliurile memoriei, pe scurt, funcţionezi ca o sonată în cheie minoră. dar, mă gândeam eu, humanum sum, îmi mai scapă câte-un derapaj de genul ăsta, necontrolat… dar până şi zeii să aibă nostalgii?! în walhala să se plângă pe rupte?? adică, marius tucă să nu se simtă bine? păi unde e spiritul ăla absolut pozitiv al caracaleanului, acel oltenism care te ajută să te simţi bine chiar atunci când arzi televizorul dar dai vina pe nevastă? citeam că tucă s-a decis să revină pentru că nimeni nu-l citea, că nu se mai regăsea în ce scrie etc. mi-e prieten tucă, dar mai prieten adevărul, aşa că voi fi intransigent: dragă marius, ţin minte cum te învârteai pe culoarele “jurnalului naţional” dând directive şi prezidând şedinţe – era evident că ceva nu merge, că mintea îţi era în altă parte… dragă marius, să fim serioşi: cine dumnezeu citeşte monstrul acela cleios ca o caramea numit “jurnalul naţional”? trebuie să fii pensionar, cu ochi buni şi cu o răbdare demnă de o cauză mai bună pentru a ieşi viu, zi de zi, din acel adevărat labirint textual!

şi mi-a zis eu: dacă tucă revine precum spiderman şi superman (exemplele îi aparţin), să nu mai stau pe gânduri, să urmez trendul: celebritate, ia-mă de mână şi condu-mă prin uşa incandescentă! spuneam: atât marius tucă (un clasic în viaţă), cât şi eu, avem nostalgii. asemănarea se opreşte aici. stăteam eu şi mă gândeam ce naiba s-a ales de visurile noastre din tinereţe? (sună cam ca versurile din like a rolling stone, aşa că am să schimb macazul) mai mult, ce mă preocupă cel mai mult: unde naiba a dispărut felul acela orgasmatic în care ascultam muzica?! să fie vârsta? să fie maturizarea? eu am o bănuială secretă: de când m-am lăsat de fumat, muzica n-a mai fost la fel, probabil cam ca narcomanii din trainspotting: termini cu heroina, termini şi cu iggy pop, măi tată! şi, după cum vorbeam şi cu amicul soare, există o lege a compensaţiei: dacă atunci aveam câteva casete pe care le ascultam cu adevărat, acum avem sute de giga pe care-i zapăm. ruşinos…

când mă gândesc, trist, la ce s-a ales de idealurile de altădat’, asta nu vrea să zică, desigur, că pe vremuri visurile erau minunate şi erecte, iar acum s-au blegit, ca într-o campanie împotriva fumatului; vreau să spun că, atunci, credeam cu toată fiinţa în ceva – chiar şi în realităţi demne de bancuri, gen “cred că mai vreau o vodcă”, ceea ce nu ştiu dacă înseamnă ceva…

în încheiere, aş dori să invit poporul cititor la o dezbatere liberă şi absolut deloc colocvială despre perversiune(i). şi 2 (doi), aş lansa o întrebare: se practică (şi dacă da, unde) after hours-uri pe-aici? mulţumesc şi la mai mare!