italia

problemele din italia ultimelor luni, nu cele economice sau politice, desigur, îmi aduc aminte de marele reproş care ni se aducea, nouă, românilor, pe la începuturile anilor ’90, atunci când occidentul ne apostrofa: de ce sunteţi atât de intransigenţi cu ţiganii?, de ce nu-i integraţi social? de ce-i marginalizaţi? iată că ţiganii noştri au ajuns să ocupe, ca într-un soi de etnogeneză inversată a unui alt popor, ce va urma să apară, locurile de baştină ale unora dintre părinţii naţiei noastre (identificaţi cu rolul patern, hehehe). ce făceau românii la începutul anilor ’90? – pe lângă bişniţă cu marfă luată din bulgaria şi pe lângă mineriade, desigur…păi, ne amintim, se ocupau temeinic de proprietatea privată (care era un moft) dar şi de problema monarhiei (de ce să nu candideze regele mihai la preşedinţie?!- aşa cum propunea radu câmpeanu cândva…); faţă de occident, românii se lamentau (când voi construiaţi catedrale…etc.) şi se scuzau (în problema ţiganilor, habar n-aveţi ce spuneţi…)

păi dacă în privinţa catedralelor nu prea mai e nimic de zis, ale lor fiind mai fal(n)ice decât ale noastre, în privinţa conaţionalilor, lucrurile se cam adeveresc: vestul europei nu avea habar ce val migraţionist o să-i mănânce lebedele şi o să-i crească infracţionalitatea (pe care probabil că guverne întregi s-au chinuit, de-a lungul anilor, să o aducă la un nivel cât mai scăzut…), iar acum, când se confruntă cu problema, soluţia este atât de puţin occidentală: expulzarea… poate că fraţii noştri de gintă latină ar vrea cumva să integreze noi imigranţi, să dezvolte nişte programe sociale în care să includă şi calul din sufragerie sau căţeaua de sub căruţă…nu?, nimic?, ni-i trimiteţi pur şi simplu înapoi…

dar cunosc şi italieni fericiţi de a fi cunoscut poporul român: aceştia sunt patronii micilor fabrici de textile, ce exploatează propriu zis mâna de muncă ieftină românească (şi spun asta nu din sfântă mânie proletar-naţionalistă, ci cunoscând condiţiile de lucru ale manufacturilor respective) şi walter zenga. acesta din urmă a gustat din cupa plină de delicii a româncelor (mi se pare mie sau după căsătoria cu raluca walter a îmbătrânit brusc cu câţiva ani??) dar şi din ceva glorie profesională în cadrul unei echipe de fotbal pe care n-o voi numi. boon. şi vine walter la o altă echipă şi toată lumea rămăsese pe retină cu imaginea anterioară şi zice: bravo!, bună mişcare! – numai că zenga a intrat parcă într-unul din malaxoarele de personalitate ale lui dexter boy genius: din italianul relaxat pe vremuri vedem acum (tot raluca să fie de vină?) un tip deja sictirit, parcă aşteptând pensia, înjurându-se cu galeria, spărgând seminţe. aşadar, cine are cojones mai mândre şi mai cornute?! sau altfel spus who’s the daddy?

despre eroi (tucă) şi morminte (restul lumii)

mai pe la începuturile acestui blog (dumnezeule!, spun asta deja după 14 postări…!) am pus o întrebare, mai degrabă retorică: se poate scrie la blog atunci când în viaţa de zi cu zi scrii texte? mi s-a răspuns: da! – în vreme ce eu înclinam să cred (şi încă mai cred cumva) că nu; dacă scrii texte, nu cred că mai poţi păstra vreun buzunar secret, intim, ţinut special pentru blogul (romanul, scenariul, ce-o mai fi) tău… cred mai degrabă că ar trebui să stai măcar câteva luni în beţii legate pentru ca din texte să dospească TEXTUL. iar dacă nu, măcar rămâi cu beţiile, cu amintirile minunate ale dimineţilor în care chelnerii te scoteau în şuturi – adică subiect pentru viitorul roman care nu se va scrie, nici el, vreodată.

recunosc, reiau scrierea blogului pornind de la o mare tristeţe; de la o dublă tristeţe, de fapt… evident, nu renunţasem la idee, doar că (iertare pentru cuvântul mare şi important) creativitatea (încă o dată, scuze) mi-a fost serios zdruncinată de când cu jobul. a nu se citi printre rânduri vreo părere de rău, ci pur şi simplul ritmul somn – job n-a mai lăsat loc de improvizaţii. dar cum spuneam, de vreo două zile m-a păscut un soi de depresie, adică o maaare nostalgie: începi să te gândeşti la rostul vieţii, la foşti amici dispăruţi în pliurile memoriei, pe scurt, funcţionezi ca o sonată în cheie minoră. dar, mă gândeam eu, humanum sum, îmi mai scapă câte-un derapaj de genul ăsta, necontrolat… dar până şi zeii să aibă nostalgii?! în walhala să se plângă pe rupte?? adică, marius tucă să nu se simtă bine? păi unde e spiritul ăla absolut pozitiv al caracaleanului, acel oltenism care te ajută să te simţi bine chiar atunci când arzi televizorul dar dai vina pe nevastă? citeam că tucă s-a decis să revină pentru că nimeni nu-l citea, că nu se mai regăsea în ce scrie etc. mi-e prieten tucă, dar mai prieten adevărul, aşa că voi fi intransigent: dragă marius, ţin minte cum te învârteai pe culoarele “jurnalului naţional” dând directive şi prezidând şedinţe – era evident că ceva nu merge, că mintea îţi era în altă parte… dragă marius, să fim serioşi: cine dumnezeu citeşte monstrul acela cleios ca o caramea numit “jurnalul naţional”? trebuie să fii pensionar, cu ochi buni şi cu o răbdare demnă de o cauză mai bună pentru a ieşi viu, zi de zi, din acel adevărat labirint textual!

şi mi-a zis eu: dacă tucă revine precum spiderman şi superman (exemplele îi aparţin), să nu mai stau pe gânduri, să urmez trendul: celebritate, ia-mă de mână şi condu-mă prin uşa incandescentă! spuneam: atât marius tucă (un clasic în viaţă), cât şi eu, avem nostalgii. asemănarea se opreşte aici. stăteam eu şi mă gândeam ce naiba s-a ales de visurile noastre din tinereţe? (sună cam ca versurile din like a rolling stone, aşa că am să schimb macazul) mai mult, ce mă preocupă cel mai mult: unde naiba a dispărut felul acela orgasmatic în care ascultam muzica?! să fie vârsta? să fie maturizarea? eu am o bănuială secretă: de când m-am lăsat de fumat, muzica n-a mai fost la fel, probabil cam ca narcomanii din trainspotting: termini cu heroina, termini şi cu iggy pop, măi tată! şi, după cum vorbeam şi cu amicul soare, există o lege a compensaţiei: dacă atunci aveam câteva casete pe care le ascultam cu adevărat, acum avem sute de giga pe care-i zapăm. ruşinos…

când mă gândesc, trist, la ce s-a ales de idealurile de altădat’, asta nu vrea să zică, desigur, că pe vremuri visurile erau minunate şi erecte, iar acum s-au blegit, ca într-o campanie împotriva fumatului; vreau să spun că, atunci, credeam cu toată fiinţa în ceva – chiar şi în realităţi demne de bancuri, gen “cred că mai vreau o vodcă”, ceea ce nu ştiu dacă înseamnă ceva…

în încheiere, aş dori să invit poporul cititor la o dezbatere liberă şi absolut deloc colocvială despre perversiune(i). şi 2 (doi), aş lansa o întrebare: se practică (şi dacă da, unde) after hours-uri pe-aici? mulţumesc şi la mai mare!

aviva joy order!

inca mai e timp: pe 9 nov. e anuntata intalnirea cu “gurul brandingului personal”, dupa cum ne anunta reclama, unde il si vedem pe repectivul guru: un tip cu o moaca din cauza careia probabil nu l-a angajat nimeni, si acum omul se razbuna. evident, nu se adreseaza doar pedestrasilor fara masini de serviciu, ci si executivilor, the greedy ones. dar nu asta e problema. ideea e urmatoarea: daca tot mai multi invata trucurile promise de pleiada de guru ce scriu carti despre “cum sa…”, atunci cum naiba mai diferentiem? – toti cei ce se vor prezenta la interviuri vor fi clone, cu atitudini identice, de invingatori. visez sa fac o firma ai carei angajati sa fie exact opusul…

una dintre cartile copilariei mele a fost the hobbit, exact, cartea lui tolkien. pe atunci traducerea o prezenta sub numele de “o poveste cu un hobbit”, iar textul era realmente unul pentru copii; cum dealtfel cred ca a fost si intentia lui tolkien: nici vorba de atmosfera apasatoare din lord of…, nimic din obsesia genealogic-lingvistica din restul scrierilor…trolii sunt niste vlajgani cam grei de cap (parca desprinsi din dickens, si nu din bosch, asa cum sugereaza filmul). oricum, the shire este o descriere mai degraba a unui land englez, decat a unui tinut fantastic, iar momentele tensionate (gen haituirea lui bilbo de catre gollum, prin maruntaiele muntelui) tin de incarcatura unei povesti frumoase, si nu de tehnicile horror.

cat o sa mai suportam reclamele astea multe referitoare la fondurile de pensii, marea majoritate mergand pe aceeasi idee, a ceva linistitor – mai tineti minte cat de soporific era spotul fni? dormi linistit, lucram noi pentru tine…dintre toate, campania ing mi se pare cea mai agresiva, ma rog, prezenta, vizibila, atat in presa cat si outdoor. pe langa asta, am intalnit doar agenti ing. de la alte firme, nimic! agenti care stiu atata economie, cat stiu eu fizica atomica. revin la reclama, unde un nene (sau o tanti) se intreaba cum e, domnule, cu fondurile astea, ca e mult de citit, off, sigur n-o sa inteleg nimic… dupa momentul depresiv,  nenea (tanti) are momentul de revelatie: ia sa sune el (ea) un specialist de la ing care sa-i desluseasca hatisurile etc. sunt curios ce i-o spune agentul asta ing: o sa-i sopteasca la ureche: “imi sunteti simpatic(a), si n-o sa va mint…mergeti mai bine la aviva…” apropo de aviva, reclama acestui fond de pensii isi da in clar competitorii directi, spunand: fondul x are atat din piata, fondul y are atat, iar noi, a***a, avem cel mai mult. bravo, baieti, luati-le voi pe toate…

si acum una din categoria prostul satului: cred ca sunt ultimul din lume care afla ca new order e de fapt upgradeul joy division, dupa sinuciderea lui ian curtis (care cica inainte de a se spanzura tocmai vazuse un film de herzog si ascultase o piesa iggy pop). vreau sa spun, ultimul dintre cei care adora ambele trupe…

vorbind de trupe, liderul can, holger czukay, profesor de muzica clasica si fost elev al lui stockhausen, trece pe progresiv dupa ce asculta “i am the walrus”. nici ca se putea un omagiu mai mare adus lui lennon; mai nou, un tip de la the enemy, trupa indie, numara printre cele mai preferate 5 piese ale sale si “i want you (she’s so heavy)”, pe care nici nu o numeste “piesa”, ci “zona”. ca in “calauza”… wow! prog rules, baieti. si fete…

in care se dezleaga intregul mister (elementar, dragul meu watson!)

 am fost intrebat: de ce titulescu?!, de unde pana unde numele asta de cod? trebuie sa clarific, nu sunt victor ponta (caz in care blogul s-ar fi numit, probabil, “micul titulescu” sau “prietenul dacianei”, hahaha). realitatea onomastica este mai jalnica: mergeam spre mare, acum muuult timp (n-am mai vazut marea de patru ani, ma gandesc serios sa mituiesc vreun copil de sinistrat din moldova, sa merg in locul lui la navodari prin program guvernamental, mmmm!) si mergeam cu trenul: pe vremea aceea, eheee, tataie, pe vremea aceea fumam, si se mai fuma si in tren, dar ideea e ca deja de la pitesti (pentru cine a uitat: plecasem din valcea; cu trenul, pana la pitesti sunt cam 3 ore, rusine mie…) eram rupt – si-am adormit ca nesimtitul. ma trezesc peste o vreme, trenul tocmai intra intr-o gara: unde suntem, am ajuns? nu, suntem la titu…de atunci, acest nume s-a tinut dupa mine precum marca lipita pe scrisoare. pentru o vreme. dar iata ca obisnuintele mor greu…

ar fi interesant sa existe o rubrica unde sa se disece denumiri haioase, ciudate, spooky. bunaoara, comuna apateu, hahaha. (am intrat chiar acum pe site, pentru ca are site, unul chiar destul de vioi, si am aflat ca este in judetul arad. evident, siteul contine inerentele situatii amuzante: dand click pe sectiunea religie, zice ca aceasta este “in constructie”, hihi) boon. eu zic ca numele acestei comune (nume care dintotdeauna fie m-a enervat, fie m-a intrigat) sugereaza fara putinta de tagada ca ne tregem din greci (a-patheia = netulburare, aproximativ) sau din boxeuri (“da-i, baa, la pateu. la-pa-teu!” – in negura timpului “l”-ul disparand…)
exista un album kraftwerk din 1981, care se cheama “computer world”. sunt si altele mai bune, desigur, dar acesta, pe langa faptul ca este mai depeche decat multe albume d.m., contine si o piesa, “computer love”, din care baietii de la coldplay s-au infruptat cu pofta cand au compus (ma rog, semi-plagiat) hitul “talk”. este realmente rusinos ce se intampla cu formatiile astea vocal-instrumentale, dupa ce ca scot cate un album la un cincinal, nici asta nu prea e al lor, ca o cam rupe pe germana ala micu’!doua cuvinte despre “in rainbows”, ultimul album radiohead: desi crticat de prieteni ca “minimalist”, mie mi se pare o intoarcere binevenita si fireasca la simplitate, dupa “un anotimp in infern”, ca sa zic asa, haha…asta au facut toti marii artisti: dupa ce au revolutionat muzica s-au reintors la formele mici, clasicizate, cuminti (mai putin hegel, care dupa ce scos tomuri bune sa-ti dea hernie nu s-a mai intors nicaieri, ci s-a plictisit teribil, singura lui placere fiind jocul de carti cu amicii…). este un soi de inchidere a cercului, un sfarsit de ciclu. ce urmeaza, pensia? (dar despre pensii, vorba lui pittis la teleenciclopedia – al carei generic face parte din suita “plutasul de pe bistrita” de nicolae kirculescu, ca sa scapam de problema asta – dar despre pensii vom vorbi saptamana viitoare. pam-pamrapapam-rapapam-pampam-pararam-pararam…)

“voll Verdienst doch dichterisch wohnt der Mensch auf dieser Erde”

veneam una din noptile trecute cu taxiul din clubul zvon cafe unde m-am simtit bine si este minunat, o sa mai merg! (baieti, daca nu o sponsorizare, macar un discount, daca se poate…) iar taximetristul se tot injura, prin statie, cu cineva, un coleg, cred, pentru ca injuratul sefului se petrece cu glas tare atunci cand esti demis. si taximetristul (era sa zic “taxidermistul”, nu eram departe de adevar) asta l-a facut pe bietul coleg albie de porci, ca, baa, tigan imputit, mortii ma-tii, traiasca antonescu etc etc. alalalt, tiganul, raspundea aproape decent: esti un nesimtit de moldovean, du-te inapoi in provincia ta de rahat. am incercat sa intervin: sper ca glumiti… nu m-a bagat in seama decat a doua oara cand l-am intrebat, si atunci a zis ca, da, glumim, desi cand vezi ca celalalt n-are replica si ramane mut, e o placere. un adevarat bulldog, taximetristul asta, cand prinde ceva, nu mai da drumul…ma gandesc cu tristete la celalalt, cel injurat non-stop, probabil noapte de noapte, care probabil are o familie numeroasa, se masturbeaza in fiecare dimineata (ca intr-o varianta mai saracacioasa din american beauty) de oboseala, nu din exces libidinal, care probabil are multi copii care-l sleiesc la randu-le de puteri – si mai trebuie sa suporte, noapte de noapte si mitocania unui cretin…exista doi mari momo. unul e o ea, e momo a lui michael ende  (o sa incerc sa atasez povestea), o fata care intra pe sub pielea oamenilor care, pana sa-si dea seama, isi descarca sufletul in fata ei. sa nu omori asa ceva?! si mai exista momo-ul lui gotlib, extraordinarul grafician francez, creator de multe bd-uri savuroase. momo le morbaq este un paduche lat care vietuieste in jungla pubiana, el este foarte religios, citeste gazeta “la croix” si interpreteaza toate evenimentele zonale (care sunt multe, sa recunoastem…) ca veniri ale diavolului, motiv pentru care are doar replici gen “vade retro!”. “que dieu me protege” etc. un regal, ambele

branding personal: sunt carismatic, sunt carismatic, sunt carismatic…

acum ceva vreme, pe cand foloseam, naivul de mine dc++-ul, ma abordeaza unul: esti din valcea?, da, zic. din valcea, din oras, adica? hahaha. da, zic, chiar din centru…cica sa caut adresa lui victoras iacob, pentru cine nu stie, un fotbalist nascut, ca si manolescu sau liiceanu, la ramnicu valcea (rog a se retine locatia, pentru ca ma voi referi la ea frecvent, platit fiind, desigur, de autoritatile locale pentru imbunatatirea brandului orasului). n-am mai scapat de individul ala cateva luni, noroc ca i-am dat adresa nici macar secundara, terta, de messenger: cum apaream acolo (ca orice barbat veritabil, intru perfect vizibil, intotdeauna, da?), intra si el in vorba: l-ai cauta?, l-ai gasit? pun pariu ca este unul dintre aceia care pun bombe pentru ca omul a ratat un penalty, caz in care, daca as fi dibuit adresa, as fi fost partas, nu? ma si imaginez la usa familiei: buna ziua – buna ziua. aici a locuit cand era mic (si cand prenumele avea sens, dat fiind ca acum omul e un ditamai calul) Victoras? da, zic ei. ati putea sa-i transmiteti ca intreaba cineva de el, nu stiu exact cine, etc… asta-mi aminteste o intamplare de acum, eheeee! cati ani, cand iubeam intens o fata (din rm valcea, desigur, care intre timp a facut o frumoasa cariera in sport) – fata realmente superba, taietoare de respiratii masculine – iar eu apar la usa lor (oamenii isi lasau incaltarile afara, pe un presh, de unde am dedus ca erau oameni simpli, de la tara; oricum, am trecut peste socul originii ei simple, desi crezusem ca e vreo printesa…), imi raspunde mama: janeta e acasa? (nume fictiv), nu, zice, ce-ai cu ea? – la care eu, snob inca de pe vremea aceea, zic: aa, nimic, o bagatela – si din reactia femeii am dedus ca ea a inteles ca e vorba cumva de ceva indecent, legat de verbul “a baga”; auzi la mine, “o bagatela”!

eram la shopping cu colegul razvan, proaspat vopsit rosu-n cap, probabil pe model muse si care arata ca eric rode, faimosul viking. Oricum, lumea inca se mai holbeaza pe strada la moaca/ parul/ inaltimea ta. pai inseamna ca david bowie, cel din 1970, s-ar fi sinucis in bucurestiul anului 2007. boon. shoppinguim noi (prilej cu care am vazut cascavalul “borcea”, hahaha – cine nu e microbist va rata poanta), iesim cu plasele si cu o balie de rufe si discutam la un stop despre ce mai trebuia sa luam; se intoarce spre noi o gospodina si ne priveste complice, adica precum un cuplu de homosexuali. pe modelul reclamei aceleia idioate cu “nu am sa mai bat niciodata covoarele!”, spun si eu: nu am sa mai merg niciodata la cumparaturi, de aceea sper sa castig cat mai repede suficient de multi bani pentru a-mi angaja servitoare. sau servitor…

praz-de-maree

am lipsit motivat cateva zile, sa nu aud barfe: nu am avut net pentru ca providerul m-a taiat, preventiv, cu doua zile inainte de ziua de plata, mama mea de bandit…

vorbeam acum ceva vreme despre visul (probabil al) fiecaruia: sa-si deschida un club/ o agentie/ un ong, ceva acolo. un fel de aplicare a chestiei cu cartea buna pe care, daca vrei sa o citesti, apuca-te de scris. exista in cluj music pub, verbul fiind la timpul trecut pentru ca multa vreme a fost inchis si zvonurile alternau: fie se redeschide, fie dispare. oricum,, cei care si-au facut studiile, au lucrat sau au ars gazul in cluj intre 95-2000, sa zicem, nu l-au putut rata, chiar daca erau gulere albe. ce mi-a placut teribil e ca oamenii aveau un program si, ardeleneste, se tineau de el; bunaoara, intr-o sambata seara era programat concertul 2 de pian al lui brahms. care chiar s-a dat. sambata seara, aloo, party, treburi, nu? credeti ca a protestat cineva (eventual ultrasii mozart)? deloc: punkerimea isi vedea de beri si de feliile de paine cu untura si ceapa (yak, veti zice – dar cand esti fara bani, si lihnit de foame, perspectiva se schimba) fara probleme. frumos. ca patron, chiar asta as face, la fel cum, in vremuri preistorice, atunci cand lumea se impartea, maniheist, intre rockeri si depecheri (dumnezeule…) si exista rockoteca in valcea (hihi), atunci cand veneau protomanelistii (maximul pentru cartiere erau albatros – mai tine cineva minte? – se maritaaa monaaa meaaaa), noi bagam miles davis, ceva bucata in care trompeta abuza de hiperacut, iar loazele dispareau rapid…ideea e urmatoarea: refrenul asta pe care toti, televiziuni, ziare, agentii de publicitate, il iau in brate, ca asta vrea clientul/ poporul, domnule, ce sa facem noi?! – refrenul asta, zic, mi se pare pueril. daca ai ceva in nadragi (figurat vorbind, desigur), o faci your way: chiar daca bodega e pe peron in lehliu-gara, daca am chef sa pun schonberg, schonberg sa fie, mai tata.

cine mai tine minte replica aia din roscovanul, cu tovarasa duma care dadea la gazeta capitalistii imputiti (nu e cazul de rascolit memoria, filmul a fost redifuzat recent)? am avut si inca mai am de recuperat niste bani de la unul dintre mogulii (glumesc, evident) presei locale din (sper sa fi retinut, valcea). un amic imi zice, cu bucurie aproape: da-l pe blog! cam ca tovarasa duma, hihi! n-o sa-l dau – macar pana recuperez banii, dupa care va fi legat de patru cai care vor fi biciuiti si vor navali in cele patru puncte cardinale. ma simt mai bine, brusc…

o intrebare: de ce pe sticlele (peturile) de spirt sunt poze cu infirmiere erotice rau de tot? din acelasi motiv pentru care farmaciile au nume linistitoare, desi uneori de un umor involuntar – gen “belladonna”, adica matraguna?!

vorbeam zilele trecute despre miller, care-mi pare admirabil nu pentru scriitura sau pentru libidoul maladiv, cat pentru joburile cretine pe care le practica bucuros  in parisul anilor 30, cam dur pana si cu niste americani. urmeaza kerouac si bucla se inchide. hai sanatate, si ce daca am pierdut concertul muse?, o sa mai fie si amara, si mamaia, si…

nu mai bloggati intersectia!

melodia zilei: vita de vie – basul si cu toba mare, ca tot mi se reproseaza ca sunt snob; sa ne mai spalam imaginea, in lipsa banilor

umberto eco vorbea (in pendul, parca) despre experienta sexuala a manifestatiilor politice; adica, spunea el, te asezi sub un steag sau altul pentru ca in grupul respectiv se afla vreo fata (ca sa fim sexually correct, eventual un baiat) care te face sa transpiri de dorinta noaptea, in asternuturi. mi se pare foarte corect. romanii au, ca experienta similara frisonul erotic al statului la cozi, din perioada cenusie antedecembrista. evident, comparatia e deplasata: statul la coada nu era o optiune, ci o necesitate. daca as fi argumentat: nu, tata, nu merg la coada la lapte/ carne/ oua etc pentru ca prefer sa citesc in apartamentul inghetat, mi-as fi luat niste palme foarte convingatoare…coada era de multe ori un carnat gros, pe multe randuri, in care trebuia sa ai grija dintru inceput cum iti asezi mainile, pentru ca ulterior se putea sa nu le mai poti misca.

adevarata coada era aceea statica, ce nu inainta, formata cu multe ore inainte de deschiderea magazinului – o imagine senzitiva a uterului matern, in care iti era cald (fata de camerele neincalzite) si, daca aveai mare bafta, te lipeai de un trup tanar si experimentai, cum spuneam, senzatiile noi si obtinute pe furis ale sexualitatii ce-si incepea manifestarile. daca par nostalgic, ei bine nu sunt. dar daca tot fac paralele, sa spun doar ca acea coada de demult imi parea una empatica, in care oamenii realmente relationau si se solidarizau, in vreme ce cozile tip hypermarket sunt expresia neincrederii reciproce, ca sa nu spun a mizantropiei noastre.

am un amic, mitica pe numele lui. un baiat destul de vesel, destul de dus, cu care de fapt n-am mai vorbit de foarte mult timp, spre marea mea usurare, cred. mitica este si mitoman, printre altele, dar una dintre povestile lui, adevarata desi asta n-are importanta, merita povestita: prinde mitica al meu un job in cluj, o chestie destul de bine platita, mai ales pentru un tip din minunatul oras ramnicu-valcea, lipsit complet de perspective. urca in autocar, calatoreste 6 ore (mai mult decat cu avionul spre new-york, deci), fumeaza la opririle de pe traseu – ce sa mai, mitica tremura de emotie si nerabdare. autocarul incepe sa coboare feleacul, imagine splendida a unui cluj ce aduce, de acolo de sus, cu luminile l.a.-ului, ajunge in statie (in mihai viteazul, pe atunci); amicul meu coboara si care este primul lucru pe care-l vede in cluj? – un grafitti ce spunea (scuze pentru limbajul frust) “muie mitica”…desigur, textul se referea la regateni, dar socul emotional al amicului mitica a fost atat de mare, s-a simtit inconjurat de atata ostilitate inca de la descalecare, incat a luat primul autobuz inapoi…cum e textul acela de pe zidurile din jurul stadionului? – “mama, te iubesc, dar nu ca pe ‘u’”. cine spunea ca ardelenii n-au umor (chiar si involuntar, a nu se uita ghita funar)?

piesa zilei: sabrina – boys; am glumit, piesa zilei este (poate era mai buna prima varianta…), aaaa, stiu si eu?, hai sa fie magma – destruktiw mekanik kommandoh, varianta intr-o singura piesa a albumului; cine are vresurile, sa mi le paseze, v-as ruga, hihi

astazi am scapat ieftin, pentru ca va ofer spre lectura un model complet cretin de text de analiza sportiva. intr-o revista pentru adulti mai soft decat penthouse sau hustler, acum niste ani, florin calinescu – pe atunci inca lizibil – spunea ca jurnalistul sportiv e una dintre cele mai paupere specii de pe acest pamant. acest text este o adeverire a spuselor calinesciene. sa fie clar, nu vreau sa-ncep aici discutii despre fotbal (evident, sunt microbist), pentru ca nu vreau ca acest spatiu sa devina un loc de porcaiala. asadar, iata ce poate avorta un creier de om care a scris poezii pe vremuri si care acum a ajuns la un lirism refulat (si expirat),. rusine, baiete!

“Gust amar

 

Imaginea Stelei de marti seara, ingenuncheata firesc in subsolul unui clasament european, pare doar stradania desarta a unei scolarite din provincie aterizate din poala satului natal in crema fitoasa a urbei centrale de a fi pe plac tuturor. Sfioasa, inimoasa si limitata, Steaua n-a rezistat fotbalului propus de Arsenal. Englezii au jucat prea repede si prea frumos, adica suficient.

 

Stransa in corsetul sinistru al unor tribune injumatatite de pasiuni si dorinte, Steaua s-a protapit bine in ghete si primele minute au adus golul lui Badea. Acolada vicleana propusa de Banel l-a gasit, insa, in ofsaid, reusita fiind anulata corect. Deci, in fotbal, mai mult decat oriunde, se poate! Arsenal a echilibrat repede, cursele devastatoare ale mercenarilor angajati de englezi pulverizand defensiva improvizata a Stelei. Hleb l-a servit ideal pe Fabregas, dar balonul a zburat mult peste poarta noastra. Dica a sutat timid de la 30 de metri, iar Petre Marin, ametit de viteza jocului, l-a invins pe Zapata, printr-o deviere nefericita.

 

Gol corect, nevalidat pentru Arsenal

 

Arbitrul n-a validat golul, desi balonul trecuse de linia portii. In fine, ce mai conteaza! La reluare, Iacob, inimos dar limitat, cum spuneam, a ratat singur cu Almunia. A risipit sansa Stelei, a scolaritei timorate de celebritatea afisata ostentativ, a romanilor lipsiti de incredere, a tuturor. Destinul s-a rasucit implacabil. A zambit scurt catre Arsenal. Un fotbalist de la ei, nu conteaza numele, a insfacat cu toata puterea sansa ivita si l-a executat pe Zapata (76). Repede, frumos, suficient. In Europa fotbalistica, Steaua, adica noi, romanii, ramane doar scolarita de la tara transferata peste noapte intr-o clasa de tocilari bogati si celebri.”

comentariile sunt inutile, rautatile sunt firesti, nu-mi voi cere scuze: ce metafore, ce arabescuri, ce intorsaturi de fraza, ce pedofilie reprimata…

intoarcerea fiului olteanului ratacitor (continuare)

piesa zilei: dubitabil, bjork – isobel (portishead remix)

asadar, viata intr-un subsol… acum ceva vreme, cand organele interne puteau sa suporte multe mizerii din partea mea (foame, vodca etc etc), asta ar fi fost visul, viata intr-o mansarda sau intr-un subsol. cliseele boeme, care inca functioneaza la destui. acum vad doar un demisol decent, intr-un bloc cu bulina (rosie, nu albastra, slava domnului!), care se va pravali peste mine si ma va face sandwich. evident, n-am cosmaruri pe tema asta. m-am gandit doar daca e bine sau nu e bine ca e asa. la rubrica “asa da” ar fi faptul ca pot sa tzopai cat vreau, deranjez doar vreun sobolan si niste viermi… varianta mai sumbra ar fi ceva gen “the shinning”, sa nu fie vreo hecatomba de daci sau gepizi sub bloc! tot la bile albe ar mai fi faptul ca albumele rare, de colectie, poarta de obicei titlul de “the basement recordings” sau cam asa ceva. nu ma incalzeste cu mai nimic. a propos de caldura, sub pamant vara e racoare si iarna e cald… sub pamant: dumnezeule!, devin morbid.

sub pamant, ca sa inchei cu subiectul ar putea fi rau pentru ca, dupa cum spunea marx, engels sau feuerbach, ma rog, unul din acei tipi cu barba si burta, burghezi care au vorbit aiurea-n tramvai despre proletariat, daca traiesti in subsol capeti o constiinta de subsol, devii sobolan.

gata cu subiectele grele, revenim la bahmuteanu si prigoana.

ma amuza intotdeauna filmele proaste in care, pe derularea genericului de final, aflam ce s-a intamplat cu protagonistii: cei rai au fost loviti de autobuze, au luat boli venerice etc, in vreme ce celorlalti (buni, desigur, filmele proaste au un limbaj maniheist) li se implinesc visele. e un fel de sfarsit invers fata de rosul si negrul lui stendhal, care epuizeaza totul elegant – to the happy few. filmele proaste mor daca nu spun tot-tot, desi multe merita sa ramana sub tacere. alo, parca ziceam de bahmu…

sunt oameni care parcurg drumul invers: pe masura ce imbatranesc devin tot mai frumosi: david bowie – a carui sexualitate in tinerete probabil ca era ceva gen ‘middlesex’ al lui eugenides; michael caine, deloc convingator in tineretile lui gen bond; sting – and so on. m-as pune si eu pe lista, pentru ca mi se dau mereu tot mai putini ani – in curand ajung la 14, o sa-mi iau buletinul, pe zeus…

ramasitele zilei: nu ma pot abtine sa nu fac judecati pe grupuri mari, etnice: de ce noi romanii nu avem si nu putem avea seriale gen seinfeld, extras etc? adica, scuze, dar nu cred ca trebuie sa urmaresc toate cretinitatile autohtone… reteta asta cu fete in fustite si bajeti scosi din sala de forta sau cu moace de oligofreni, reteta asta e unica? vanezi o replica pana cazi sub masa, si ea tot nu apare… despre publicitarii romani, ce sa mai… – de fapt, numai de bine, pentru ca intr-acolo o sa ajung probabil, deci: industria de advertising este excelenta, bravo baieti, tot asa! (speranta secreta este ca voi/vom rezolva ceva, ca vom mai spala obrazul asta atat de nebarbierit si mirosind a usturoi, ragaind un miros usor astringent; lasa ca ne facem noi agentiile/ cluburile / etc-urile noastre…)

gata, la bere oameni buni, este timpul